Mărturie: Despărțire premeditată

  "Primele trei luni după ce ne-am despărțit, am avut senzația similară unei scufundări în ocean... o baie de noapte... la douăzeci de metri adâncime.... simțeam că îmi lipsește oxigenul și voiam să ies la suprafață, dar lumina se vedea atât de departe și simțeam că nu am forța necesară să urc...

   După cele trei luni am senzația  că am reușit să ajung la suprafață parțial. Capul meu este în afara apei și pot respira. Găsesc o bucată de lemn ce mă ajută să plutesc și să rezist pentru mai mult timp la suprafață.

    După câteva zile încă sunt pe mare... este noapte... sunt obosită și speriată... tresar la fiecare zgomot. Nu se vede pământul. E numai apă de jur împrejur. Mă gândesc la rechini... Mi-e teamă... Ațipesc... Apar flashback-uri. Cu tine. Cu noi. Intimidant. Te visez sau ești? Tu! Tresar. Tu... Rechini... Ațipesc... Tresar... Tu... Rechini... O lacrimă cade. Imediat o urmează și a doua, a treia, a patra... Plâng. Strig. Urlu. Aș vrea să mă desprind, să cobor în adâncuri. Să mor! Dar realizez că mi-e frică... E atât de multă frică... frică să trăiesc... frică să mor... Lacrimile curg din ce în ce mai multe. Se preling pe obraji și cad în apă. Unele se opresc pe buze. Sunt sărate. Sunt lacrimi sau e marea? Sunt confuză și simt teroare. Sunt una cu marea... Simt frica în fiecare celulă a corpului meu... Sunt singură, dar simt că mă vezi... mă pândești și râzi... Ai premeditat. Te satisface. Este singura împlinire a unui eu gol și trist. 

Ai câștigat!

Tu ai câștigat...

Dar, ce?!

   Situația este foarte rea. Simt aerul intrându-mi în plămâni. Îmi dau seama că încă trăiesc. O senzație de bucurie străină și sălbatică îmi străbate întreg corpul. Aș vrea să zâmbesc, dar mi-e frică. Frică să nu dispară. E un moment așa dulce... Am și uitat cum e să zâmbești... Rețin acest zâmbet doar pentru mine. Zâmbesc în mintea mea... De-acolo nu îl poate lua nimeni. E doar al meu. Nu știe nimeni bucuria mea... E bucuria supraviețuirii! Văd cerul, văd stelele, văd luna... Luna strălucește atât de puternic. Luminează întreg oceanul. E singură și strălucește! Lacrimile nu mi s-au oprit... Dar bucuria încă este!

   Încep să înot încetișor, fără să dau drumul bucății de lemn... Cu gândul la ce se află acolo, dedesubt în adâncurile mari ale oceanului, apare din nou frica. Mă oblig să alung aceste gânduri. Trebuie să fac asta, altfel frica o să mă acapareze pe de-a întregul.

    Departe, în zare, se vede un far. E pe o coastă îndepărtată, iar curenții mării mă duc în sens opus... Să înot spre far, contra curenților, mă epuizează. Să mă las dusă de curenți ar fi o opțiune de luat în considerare, dar aș putea risca să nu ajung la mal curând. Mintea mea evaluează opțiunile. Nu mă pot concentra... Nu pot... Nu mă pot concentra... Lacrimile curg...

   Încep să înot. Gânduri negre se întorc. Ar fi mai ușor să mă las în adâncuri... ar fi mai ușor să mor... Simt că nu înaintez. Nu dau drumul lemnului meu de sprijin. Rechinii se întorc în mintea mea. Mi-e frică... Îmi amintesc că am fost acolo jos la douăzeci de metri adâncime... Aleg să înot. Este noapte. Înot... Înot contra curenților... Mă odihnesc. Înot iar... dau din brațe, dau din picioare... înaintez... obosesc... mă odihnesc... iar înot... iar obosesc.. Trec zilele, lunile și eu înot și obosesc... Dintr-o dată simt pământul atingându-mi vârfurile degetelor de la picioare... mai înot puțin... ating cu tălpile... plâng! Pot deja să merg! Merg încă cu apa până la gât... Văd în întuneric plaja și câțiva copaci. Continui să merg și ajung la mal. E frig și cu ultimele eforturi merg către copaci cu speranța că voi fi la adăpost și nu voi mai simți vântul rece.

   Cad! Sunt epuizată. Nu există bucățică de corp să nu mă doară... și adorm! Începe să se lumineze... O lacrimă îmi alunecă pe obraz, în timp ce tremur de frig... Destul de ciudat, dar acest tremur e plăcut. Îmi amintește că sunt vie! Îmi amintește că întunericul oceanului încerca să mă convingă să renunț! Știu că undeva acolo jos erau rechini. Știu că înotau împreună cu mine. Nu îi vedeam.. dar le simțeam prezența... Știu că am scăpat printr-o minune! Strâng din dinți și din pumni și vine un nou gând: întunericul se îndepărtează... apare lumina... nu mai există rechini! Nu mai există rechini! De acest gând nu mai fug... îi păstrez cu mine! Dorm cu acest gând!

   Sunt vie! Începe o nouă zi..."   

Anonimă, 44 ani