Este o întrebare pe care și-o pune orice victimă a narcisistului. Oricât de mult te străduiești, o dai în bară. Toate sunt reproșuri: „nu știi să faci mâncare”, „nu te ocupi bine de copil”, „nu știu cum te acceptă ăia la muncă”, „nu te îngrijești”, „te-ai îngrășat de-aia nu vin acasă”, „părul tău e prea scurt / sau prea lung”, „te îmbraci provocator”, „nu ai cumpărat cașcavalul meu preferat”, „niciodată nu spui ceva interesant”. Dățile în care încerci să te aperi apar minimalizările care te fac să pari ciudată sau nebună: „exagerezi”, „le iei prea personal”, „îți imaginezi lucruri” și alte lucruri de genul acesta care arată că de fapt tu ești problema, el nu a făcut nimic. Acestea sunt amenințări ascunse. Creierul le percepe ca pe o amenințate și provoacă instabilitate emoțională. Nu există siguranță, iar pentru a mă simți în siguranță, încep să îmi modific comportamentele, să mă pliez pe cerințele agresorului meu, crezând că voi fi mai bine. Că noi doi vom fi mai bine! Te pliezi pe cerințele lui, apoi vin noi reproșuri: „cine ți-a zis să faci așa?”, „eu nu am zis să faci așa!”, etc. Din nou eforturi zadarnice.

   Află că făceai lucrurile bine! Că toate stilurile de viață sunt bune și permise. Că stilul tău de viață e minunat! Că stilul tău era ,minunat la început când te iubea (artificial, desigur) și era atent la nevoile tale (forțat). Ce s-a întâmplat? El nu te recunoaște, iar tu nu te-ai schimbat. Problema nu ești tu, problema este el. Dorința de a controla situații, stări, pe tine, conturi, bani, copilul, tot. Este atât de nesigur, gol și nefericit că își umple existența cu răul pe care ți-l face. Acesta este scopul său, să fii acolo pentru el, permanent. Când ești îl iriți, cînd nu ești îl iriți.